De pe blogul lui IOAN
Marian (colegul din Liceul militar Dimitrie Cantemir Breaza)
Nostalgie
Publicat pe Octombrie 2,
2017
Luni seara, ora 22.16, în salonul
72. Ceilalți ”colocatari” s-au culcat. În așteptarea perfuziei de la miezul
nopții, cu un ochi mă uit la televizor, la meci, iar cu celălalt controbăi prin
laptop, aiurea, ca să mă aflu în treabă. Deodată, m-a năpădit un val de
nostalgie. Izvorul nostalgiei mele era un text scris în toamna lui 2009. Un
text pentru care, colegul Janos MOZES mi-a acordat o diplomă.
Păcat că nu știu eu să o arăt!
Textul care m-a “nostalgiat” era …
***
Textul care m-a “nostalgiat” era …
***
Pașii
Nu ştiusem cã am lãsat atâtea
urme pe Pãmânt! De-abia acuma le-am vãzut.
Mã uit la un montaj cu poze
fãcute la aniversarea a 45 de ani de la absolvirea liceului militar “Dimitrie
Cantemir”. Mã uit şi mã mir. În gând, îi zic colegului Janos care mi l-a
trimis:
– Mãi, nu mai ţineam minte sã fi avut atât de mulţi profesori! Si nici nu-i mai recunosc.
– Care profesori? mã întreabã Janos.
– Aştia din poze! zic şi îi arãt.
– Pãi, ãştia nu sunt profesori.
– Dar cine sunt şi ce cautã acolo?!?
– Ăştia … suntem noi, cei de acum.
Auzi, suntem noi! Ăştia? Aşa … Parcã arãtam altfel! Și în timp ce mã gândeam, privirile mi-au cãzut pe platoul din faţa liceului. Era plin de crãpãturi de la un cap la altul, de-a lungul şi de-a latul. Mi-am apropiat privirea mai mult şi … mi-am vãzut paşii. Paşii lãsaţi în acel caldarâm crãpat, în urmã cu 45 de ani. Paşii care mã duceau la sala de clasã, la sala de sport, la sala de mese, la dormitor. Paşii apãsaţi şi cadenţaţi din timpul blocurilor de paradã. Paşii alergaţi la concursurile de patrule. Pe lângã pașii mei, erau paşii lui Gil, ai lui Ghiţã, ai lui Ionel, ai lui Nichifor, ai lui Mişu, ai lui Ion, ai lui Adi, ai lui Dãnuţ, ai lui Grigore, ai lui Matei, ai lui Iulicã, ai lui Nae. Erau paşi mici şi firavi, dar pe ei s-a ridicat cel ce sunt astãzi şi, mai ales, cel ce am fost pânã mai ieri.
– Mãi, nu mai ţineam minte sã fi avut atât de mulţi profesori! Si nici nu-i mai recunosc.
– Care profesori? mã întreabã Janos.
– Aştia din poze! zic şi îi arãt.
– Pãi, ãştia nu sunt profesori.
– Dar cine sunt şi ce cautã acolo?!?
– Ăştia … suntem noi, cei de acum.
Auzi, suntem noi! Ăştia? Aşa … Parcã arãtam altfel! Și în timp ce mã gândeam, privirile mi-au cãzut pe platoul din faţa liceului. Era plin de crãpãturi de la un cap la altul, de-a lungul şi de-a latul. Mi-am apropiat privirea mai mult şi … mi-am vãzut paşii. Paşii lãsaţi în acel caldarâm crãpat, în urmã cu 45 de ani. Paşii care mã duceau la sala de clasã, la sala de sport, la sala de mese, la dormitor. Paşii apãsaţi şi cadenţaţi din timpul blocurilor de paradã. Paşii alergaţi la concursurile de patrule. Pe lângã pașii mei, erau paşii lui Gil, ai lui Ghiţã, ai lui Ionel, ai lui Nichifor, ai lui Mişu, ai lui Ion, ai lui Adi, ai lui Dãnuţ, ai lui Grigore, ai lui Matei, ai lui Iulicã, ai lui Nae. Erau paşi mici şi firavi, dar pe ei s-a ridicat cel ce sunt astãzi şi, mai ales, cel ce am fost pânã mai ieri.
Nu ştiusem cã am lãsat atâtea
urme în viaţã! Sãpate în caldarâm.
